de Horia Stoicanu

Mă surprind uimit şi chiar înciudat de tonusul firav şi pulsul slab al noului val. Pare că tema primordială şi principala direcţie sunt date de dezamăgire, deziluzie, deprimare, şi asta ca linie constantă, fidel urmată. O notă de aceeaşi natură  întâlnesc în sensibilitatea publicului tânăr, consonantă cu tonul elegiac din microfoane.

M-am intrebat dacă atare subtonus decurge din chiar datele fiziologice ale adolescenţei, sau dacă propria mea viziune şi nazul personal nu survin ca o mortificare a sensibilităţii. Şi cu atât mai mult îmi pare demn de atenţie subiectul, cu cât realizez că de fapt acuza nu priveste exclusiv juneţea actuală. Intr-adevar, generaţia anterioară s-a bătut, să zic aşa, pentru dreptul la dezolare.

Îmi amintesc primul festival folk, ţinut la căminele studenţeşti „303″ din capitală, în reamenajatele grajduri regale. A fost o experienţă bizară, de fapt prima ocazie cu care ne-am putut cunoaşte între noi, reprezentanţii feluritelor direcţii, mirându-ne unii de alţii. Era folkul pe atunci o apă limpede şi pură, în care nu se oglindea încă hidra politică, fară păs de personaje ce aveau sa îşi aroge mai tărziu aere de spiritus rector, nişte Păunescu, Avramescu, Tatulici, etc.

Atitudinea subiacentă trebuia sa fie “pe linie”, adică adaptată dorinţei PCR de a avea un tineret entuziast, muncitor şi optimist. Prea puţin s-a impus dezideratul cu pricina la acel prim festival. Dimpotrivă, folksingerii l-au ignorat fie dintr-o superbie personală, mixată cu oarece snobism (Mircea Florian), fie etalând calităţi vocale de excepţie, cu ignorarea substanţei ideatice (Marcela Saftiuc), fie cu timide trimiteri spre umor, indicând mai degrabă predispoziţii personale decăt ferme linii caustice contra, agrementate cu haz (ca mult mai târziu Ovidiu Mihăilescu).

Atmosfera generală, uluitor de constatat, a fost una cernită, cu lamentaţii şi tânguiri. Noi, cei căţiva bătăioşi, cu pleata scuturată a tăgăduire, ne uitam şi nu ne venea a crede. Nicu Vladimir stătea cu două rânduri în faţă. Nu ne cumoşteam încă, ne furam cu coada ochiului întrebându-ne fiecare cine o fi celălat greucean. Pe scena se perindau între timp cortegii funerare. A fost chiar unul, Mihai Nuşticum, îmbrăcat intr-un frumos costum crem, cu panglică verde la buzunar, care în refrenul piesei lui de bază spunea textual: „Aş vrea să mor !” ( cu „r”-ul final graseiat, greu de uitat).

Nu eram de acord cu asemenea capitulare, dar trebuia să admit că exista, ba chiar constituia un curent melancolic major. O puteam totuşi interpreta pe atunci, când încă slavismul liricoid păunescian nu invadase piaţa şi nu crease voluptatea clăpăugă a jelaniei, - ca o probă de protest împotriva hei-rupismului veselos, comandat.

Desigur, la mijloc poate să fi fost, cum îmi sugera Maggie May din cunoscuta grupare clujeană Folkblog, şi dorinţa copilărească a autorilor de a se arata „profunzi”, insinuând experienţe capitale, dezamăgitoare, ai căror eroi pasămite ar fi fost. Ai zice, un  protocronic curent „emo”.

Putem merge însă şi mai înapoi în timp, decoperind aceeaşi atitudine morbidă în sânul oamenilor cruzi încă, mai ales intelectuali. Greu de crezut, dar de o realitate indiscutabilă şi zguduioare, pe vremea lui Esenin a existat în Rusia (URSS-ul stalinist) o modă a sinuciderilor, ca o molimă. Însuşi poetul, încă în floare, s-a spănzurat în condiţii mizerabile, iar la puţin timp o domnişoară care îl iubea năprasnic s-a împuşcat pe mormântul lui. Bacovia, putridul Arghezi sau mânzul Cioran, cu Tratatul său de descompunere, au făcut la noi cariere spectaculoase.

Încă şi mai înapoi de ne ducem, dăm de pesimismul shopenhauerian sublimat de Eminescu, ai cărui epigoni au creat o adevarată şcoală lacrimală, iar pe vremea romanticilor paşoptisti greu te numeai poet fară o faţă lovită de paloare, ochii arşi de nesomn şi  privirea rătăcită.

Aşadar nu e o chestie nouă deloc. Ba chiar o întrevăd afirmandu-se ca o constantă în viaţa emoţională a adolescenţei.

Cum asta? Sigur că pe alocuri morbiditatea este jucată, de fapt un truc al intenţiei de seducţie, cu apel la înţelegere şi compasiune, un strigăt de ajutor către maternalitatea ascunsa în fata iubită. Totusi,  de cele mai multe ori dezolarea apare profundă şi reală, de necontrolat şi de necontestat.

Ieşirea din copilarie este de fapt o alungare din paradis, iar o dată cu izgonirea din rai se isprăvesc şi fericirea, şi nemurirea. Nevoile se împlinesc tot mai greu, iesind de sub puterea părinţilor, visul de a se construi ca eu izbucnşte chinuitor, aspriraţiile tind tot mai dramatic spre înălţimi inaccesibile. Este anotimpul filozofiei, căutată cu înfrigurare, ca o magie ce poate da, întarziind mereu să ofere, încât de la o vreme ar fi acceptată şi doar ca înţelegere. Dar tot ce interesează ramîne îndepărtat, inexplicabil şi inexpugnabil. Un refuz implacabil bate din partea lumii către conştiinţă. Individul apare ca un pom ce lăstăreşte continuu, dar ai cărui muguri sunt distruşi în fiece dimineaţă. Şi trebuie să ni-l imaginăm ca pe un om amputat fără contenire, mutilat în orice elan al său, singur printre imposibilităţi.

Cumva, asemenea stare nu este şi nu poate fi sprinţară. Ivirea instinctului sexual procreativ  (deci nu al celui ordinar, prezent mai mult sau mai puţin încă din copilarie) aduce o stare de silă, respingere, un dor de puritate. De ce?

Cu căt poate cuprinde mintea în genere, deci cu datele trunchiate ce i se oferă, omul se naşte spre a perpetua specia. Că o recunoaştem sau ba, mentalitatea comună impune această concluzie acum, fără a se mai interesa de rostul unei asemenea perpetuări. (E drept, s-a vorbit şi despre „instincte ale morţii”, rămase simple speculaţii). Dacă luăm deci de bună asemenea lămurire, atunci cu siguranţă că apariţia sexualitaţii se dezvăluie ca un prim sfârşit, ca un preaviz dat de destin în privinţa finitudinii fiinţei. Iar reflexul emoţional se manifestă printr-o infinită lehamite, o scârbă generală, o înfiorare spre absolut (ca o salvare într-o nemurire transmundană). Este reacţia prin care creatura refuză la răndul ei nefiinţa, iar dezgustul şi tristeţea survin, se poate interpreta şi afirma, ca semne ale dorinţei de viaţă, nu ca aplecare spre abis.

Aparte fie spus, s-a discutat mult în toate religiile, dar mai ales în budhism, despre „abolirea suferinţei”. Totuşi, dacă facem abstracţie momentan de suferinţele fatale, durerea se relevă ca un prim şi esenţial sistem de semnalizare a pericolelor. Fără resimţirea ei, nu am supravieţui o zi pe pamânt.

O dată cu erotismul se iveste şi lipsa implinirii, o imposibilitate generală la acea vârstă în societăţile evoluate. Nevoia de afecţiune, esenţială ca somnul şi ca hrana, se împreună acum cu cenzura realităţii. De unde un profund sentiment de nefericire şi urât.

Despre ce să cânte atunci tânărul menestrel? Tristeţea lui apare, aşa-zicând, ca dreptul de pe urmă al condamnatului la moarte. Este omenesc  să o acceptăm, aşa cum nu protestăm în faţa ţipătului celui ce abia soseşte în lume. Este legitimă, este naturală. Este imprescriptibilă. Să le îngaduim deci acestor folksingeri abătuţi lacrima lor de fragedă sclipire.

Fără doar şi poate, altminteri stau lucrurile cu cei ce se gândesc nu doar la suferinţa proprie, ci la cea obştească - măcar  în egală măsură. Dar pentru asta ar trebui să creştem.